Clasificarea ocupaţiilor din România

• I. Elemente de metodologie a elaborării şi mod de utilizare
  I.1. Clasificarea ocupaţiilor – parte a sistemului integrat de clasificare şi nomenclatoare

              Elaborarea noii clasificări a ocupaţiilor din România(C.O.R.) a avut ca obiectiv prioritar alinierea la standardele internaţionale elaborate de Uniunea Europeană(ISCO-88-COM) şi ONU(ISCO-88), asigurându-se transparenţa informaţiei economico-sociale în domeniul resurselor şi utilizării forţei de muncă.
              Pentru prima dată în România, s-a realizat o clasificare a ocupaţiilor care cuprinde şi elemente de descriere pe fiecare treaptă a acesteia(grupă majoră, subgrupa majoră, grupa minoră şi de bază).
              Alinierea la standardele internaţionale a C.O.R. s-a realizat cu luarea în considerare a specificului economiei româneşti.
              Principiile şi criteriile, după care s-a elaborat clasificarea au fost:

  1. Principiul grupării unităţilor de clasificat după criterii economice şi sociale obiective.
  2. Principiul omogenităţii maxime în constituirea categoriilor de clasificat(grupe, subgrupe etc.). S-a avut în vedere:
  1. gradul de instruire(nivelul şcolii absolvite);
  2. nivelul competenţelor determinat de amploarea şi complexitatea activităţilor care definesc ocupaţiile;
  3. gradul de specializare în cadrul aceleiaşi activităţi;
  4. felul materiilor prime şi utilajelor folosite, proceselor tehnologice utilizate.
  3. Principiul univocităţii grupării unităţilor, care presupune şi impune repartizarea fiecărei unităţi de clasificat, numai într-o singură grupă sau subgrupă, numai într-un singur loc, indiferent de numărul locurilor şi unităţilor de clasificat.
  4. Principiul actualităţii, al luării în consideraţie a celor mai noi ocupaţii, a celor mai noitehnici de construire a clasificărilor, inclusiv optimizării şi economicităţii folosirii codurilor.
  5. Principiul stabilităţii pe o perioadă mai îndelungată de timp, prin crearea unui sistem clasic care să permită adaptarea permanentă la noile condiţii de dezvoltare economico-socială.
  6. Principiul multilateralităţii folosirii pe diverse structuri organizatorice şi activităţi. Posibilitatea utilizării clasificării în comparaţiile internaţionale.

  PRECIZĂRI:

  1. CLASIFICAREA OCUPAŢIILOR este operaţia de sistematizare a ocupaţiilor(funcţiilor şi meseriilor) populaţiei active, în care o ocupaţie este clasificată o singură dată.
  2. OCUPAŢIA este activitatea utilă, aducătoare de venit(în bani/natură), ce-o desfăşoară o persoană în mod obişnuit, într-o unitate economico-socială şi care constituie pentru ea sursă de venit. Ocupaţia este proprie unei persoanei active, ce practică o activitate recunoscută de societate, utilă pentru toţi. Ea poate fi exprimată prin: funcţia sau meseria exercitată de o persoană.
  3. FUNCŢIA este activitatea desfăşurată de o persoană într-o ierarhie funcţională de conducere sau execuţie.
  4. MESERIA este complexul de cunoştinţe obţinute prin şcolarizare şi prin practică, necesare pentru executarea anumitor operaţii de transformare şi prelucrare a obiectelor muncii sau pentru prestarea unor servicii.
  5. PROFESIA este specialitatea(calificarea) obţinută prin studii, iar ocupaţia este specialitatea

        (calificarea) exercitată efectiv la locul de muncă. Uneori “profesia” poate fi şi “ocupaţie”, alteori, nu.

  1. Clasificarea ocupaţiilor este concepută pe 4 niveluri de clasificare, astfel:
  1. nivelul I – Grupe majore;
  2. nivelul II – Subgrupe majore;
  3. nivelul III - Grupe minore;
  4. nivelul IV – Grupe de bază.

  I.2. Necesitatea noii clasificări a ocupaţiilor din România

              Oportunitatea unei noi clasificări a ocupaţiilor, valabilă pentru toate ţările şi în primul rând pentru România, este determinată în principal de:

  1. apariţia de ocupaţii noi ca urmare a rezultatelor spectaculoase în activitatea de cercetare-dezvoltare, a introducerii tehnologiilor noi, materiilor prime şi a diversificării din sfera serviciilor(crupier, informatician-designer, detective, astronaut etc.)
  2. schimbările în structurile economico-sociale, mai ales în tările care trec la economia de piaţă, impun noi grupări de ocupaţii(conducători de întreprinderi mari şi mici, specialişti cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice, manageri etc.)
  3. alinierea întregului sistem de clasificări şi nomenclatoare la sistemele standard internaţionale, mai ales la cele din ţările Uniunii Europene, devine necesară cel puţin din următoarele considerente:
  1. creşterea posibilităţilor de cunoaştere, evaluare, comparare şi comunicare a indicatorilor de dezvoltare şi abordarea lor în mod unitar;
  2. asigurarea unor informaţii corecte şi comparabile după aceleaşi criterii şi principii.

  I.3. Clasificarea ocupaţiilor din România(C.O.R.)

              În baza H.G. nr. 575 bis/1992, cu privire la “Realizarea unor nomenclatoare unitare de interes general prevăzute în conecpţia generală a informatizării în România”, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale îi revine responsabilitatea de a se realiza, împreună cu Comisia Naţională pentru Statistică, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Industriei şi Comerţului, Clasificarea Ocupaţiilor din România, precum şi de a asigura întreţinerea la zi a cestui nomenclator.
              Pentru facilitarea comparaţiilor internaţionale, dar şi a reflectării restructurărilor ce ţin de trecerea la economia de piaţă, factorii de decizie au optat pentru armonizarea clasificării ocupaţiilor din România cu cea a ţărilor din Uniunea Europeană. În acest scop, la nivelul Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale s-a constituit un colectiv de elaborare a Clasificării Ocupaţiilor din România(C.O.R.), care a cuprins şi reprezentanţii Comisiei Naţionale pentru Statistică.
              Clasificării Ocupaţiilor din România(C.O.R.) are la bază principiile de clasificare recunoscute pe plan internaţional şi recomandările corpului de experţi britanici ai Uniunii Europene şi O.N.U.
              Pentru realizarea clasificării şi descrierea ocupaţiilor s-au mai avut în vedere următoarele lucrări:

  • Clasificarea internaţională standard a ocupaţiilor ISCO(88);
  • Nomenclatorul ocupaţiilor utilizat pentru recensământul Populaţiei şi Locuinţelor din 1977 şi 1992;
  • Nomenclatorul meseriilor pentru care s-au elaborate indicatoarele tarifare de calificare din anul 1964, completat cu denumirea meseriilor avizate “la zi”;
  • Dictionaire des professions – Ofice National de l’emploi – Bruxelles;
  • Legislaţia în vigoare privind denumirea funcţiilor, meseriilor şi stabilirea salariilor;
  • Informaţiile culese de la diferiţi agenţi economici, privind lista ocupaţiilor specifice acestora.

   Comparativ cu clasificările internaţionale, varianta românească(C.O.R.) prezintă următoarele grupări:
  ISCO 88
  10 grupe majore;
  28 subgrupe majore;
  116 grupe minore;
  390 grupe de bază;

  ISCO 88 (COM)
  10 grupe majore;
  27 subgrupe majore;
  111 grupe minore;
  372 grupe de bază;

  C.O.R.
  10 grupe majore;
  27 subgrupe majore;
  125 grupe minore;
  415 grupe de bază.

              Încadrarea ocupaţiilor pe cele 4 niveluri ierarhice s-a făcut în funcţie de criteriile de clasificare, astfel:

  1. Nivelul de instruire(şcoala absolvită) care se aplică în constituirea celor 10 grupe majore:

  GRUPA MAJORĂ		NIVEL DE INSTRUIRE
  1.	Legiuitori, înalţi funcţionari şi conducători	-
  2.	Specialişti(cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice)	4
  3.	Tehnicieni	3
  4.	Funcţionari	2
  5.	Lucrători, operatori în comerţ şi asimilaţi	2
  6.	Muncitori din agricultură şi pescuit	2
  7.	Muncitori şi meseriaşi	2
  8.	Operatori pe instalaţii, maşini şi asamblori de maşini, echipamente şi alte produse	2
  9.	Muncitori necalificaţi	1
  0.	Forţele armate	-

  2. Nivelul de competenţă şi complexitatea sarcinilor de îndeplinit acţionează la formarea subgrupelor majore, grupelor minore şi grupelor de bază din cadrul grupei majore 1.
  3. Gradul de specializare se manifestă în constituirea subgrupelor majore, grupelor minore şi grupelor de bază ce compun grupele majore 2 şi 8.
  4. Procesele tehnologice, materiile prime utilizate sau maşinile şi instalaţiile cu care se lucrează sunt criterii de alcătuire a subgrupelor majore,grupelor minore şi grupelor de bază ce compun grupele majore:3, 7,8.

   

  Comentarii:
              1)Respectând criteriile de clasificare menţionate şi cele 4 nivele ierarhice de agregare, în varianta românească a clasificării s-au constituit noi grupe minore şi grupe de bază ce se consideră necesare, specifice activităţilor ocupaţionale din ţara noastră şi care nu se regăsesc în varianta ISCO 88 COM

  1. La grupa majoră 2 – Specialişti cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice.
  2. La grupa majoră 3 – Tehnicieni şi asimilaţi, pentru aceleaşi motive ca la ocupaţiile din industria textilă, pielărie, alimentară, lemnului şi materiale oxidice(materialelor de construcţii) s-au constituit grupe separate şi pentru tehnicieni şi maiştrii care lucrează în activităţile menţionate.
  3. La grupa majoră 6 – Agricultori şi lucrători calificaţi în agricultură, silvicultură şi pescuit.

  2) Clasificarea în ansamblu şi sistemul de codificare “deschis” permit cu uşurinţă conversia datelor
  despre ocupaţii în sistemul de clasificare ISCO 88(COM) şi ISCO 88, şi agregarea pe 4 niveluri a datelor, completarea şi întreţinerea “la zi” a ediţiei actuale, pe măsura apariţiei/dispariţiei unor ocupaţii.

  I.4. Modul de utilizare a clasificării ocupaţionale din România

              1)Pentru a identifica o anumită ocupaţie în cadrul Clasificării Ocupaţiilor din România şi a stabili grupa de bază, grupa minoră, subgrupa majoră şi grupa majoră în care se încadrează, se procedează astfel:

  1. dacă este cunoscută denumirea corectă a ocupaţiei se va căuta în indexul alfabetic ocupaţia şi codul numeric corespunzător acesteia după care se va identifica grupa de bază şi celelalte diviziuni ale clasificării.
  2. dacă nu este cunoscută denumirea corectă a ocupaţiei se va căuta în indexul alfabetic o ocupaţie înrudită a cărei denumire corectă cunoscută şi prin intermediul acesteia se va identifica grupa de bază în care se regăseşte ocupaţia căutată.

  2)Descrierile ocupaţiilor constau în titlul ocupaţiei, însoţit de unele informaţii care descriu sarcinile cele
      mai importante pe care aceasta le implică.
                Titlul ocupaţiei poate fi considerat ca având un cuvânt cheie şi, alături, câteva cuvinte de caracterizare(exemplu: inginer mecanică fină, titlu în care inginer este cuvântul cheie, care descrie natura ocupaţiei şi mecanică fină cuvintele care descriu ocupaţia)
               3) Clasificarea ocupaţiilor este un instrument util în studierea fenomenelor demografice, a fenomenelor legate de piaţa muncii, de exemplu structura ocupaţională a şomerilor şi orientarea forţei de muncă, oferind un plus de cunoaştere în domeniile analizate.

  II. Descrierea grupelor majore

  Grupa majoră 1 – Membri ai corpului legislativ ai executivului, înalţi conducători şi funcţionari superiori din unităţile economico-sociale şi politice.
  Grupa majoră 2 – Specialişti cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice.
  Grupa majoră 3 – Tehnicieni, maiştri şi asimilaţi.
  Grupa majoră 4 – Funcţionari administrativi.
  Grupa majoră 5 – Lucrători operativi în servicii, comerţ şi asimilaţi.
  Grupa majoră 6 – Agricultori şi lucrători calificaţi în agricultură, silvicultură şi pescuit.
  Grupa majoră 7 – Meşteşugari şi lucrători calificaţi în meserii de tip artizanal, de reglare şi întreţinere a maşinilor
                               şi instalaţiilor.
  Grupa majoră 8 – Operatori la instalaţii şi maşini şi asamblori de maşini, echipamente şi alte produse.
  Grupa majoră 9 – Muncitori necalificaţi.
  Grupa majoră 0 – Forţele armate.

   

  BIBLIOGRAFIE:
  C.O. R.
  Clasificarea ocupaţiilor din România( cu ultimele modificări şi completări aduse prin Ordinul nr. 149/308/2006). Editura C. H. Beck, actualizat septembrie 2007.